Povestea mea
Nu mi-am dorit dintotdeauna să devin psiholog. Nu m-am visat copil ajutând oameni, nici nu am urmat această cale pentru că „așa trebuie”. Am avut o altă viață, una construită cu migală într-un alt domeniu, în care m-am format, am crescut și m-am investit cu tot ce aveam.
Ani la rândul am lucrat în domeniul înfrumusețării. Era mai mult decât o meserie — era un stil de viață, o identitate întreagă. Știam exact cine eram în acel rol. Știam cum să fiu văzut, cum să ofer, cum să ascund. Iar pentru o vreme, chiar am crezut că acolo îmi e locul. Dar în timp, ceva în mine a început să obosească. Nu fizic — ci profund, tăcut, în acel loc interior unde nu mai ajungea nicio validare exterioară.
A fost o zi în care m-am oprit din tot ce făceam și mi-am dat seama că nu mai pot merge mai departe. Nu pentru că nu eram bun în ce făceam. Ci pentru că nu mă mai regăseam deloc în viața mea.
Nu aveam o plasă de siguranță. Nu aveam un „plan B”. Tot ce știam fusese legat de acel rol. Și totuși…
„Cât timp mai pot trăi în roluri care nu-mi mai aparțin?”
Acea întrebare a fost crăpătura din care a început să intre aerul. Și odată cu aerul, adevărul.
Până să încep această coborâre spre mine, credeam că fac ceva semnificativ. Îmi spuneam asta des. Însă undeva, în adâncul meu, știam că nu sensul lipsea… ci adevărul.
Trăiam într-o poveste care nu mai era a mea.
Psihologia fusese mereu acolo, ca o sclipire tăcută, o fascinație prea personală pentru a fi luată în serios. Până într-o zi, într-un cabinet în care eu eram cel care căuta răspunsuri, terapeuta mea mi-a spus:
„Poate că aici e locul tău.”
Și din acel moment, o parte din mine a știut. N-am știut cum va arăta drumul. Dar am știut că nu mă voi mai întoarce.
Coborârea spre sine nu a fost un proces liniar. A fost haotică, dureroasă, uneori aproape de nesuportat. Ca o coborâre în mijlocul unei tornade care a spulberat tot ce credeam că știu despre mine. A smuls aparențe, a demontat mecanisme de protecție, a forțat confruntări cu rănile de care fugeam de ani de zile. Dar după ce vântul s-a domolit, am început să văd. În acea liniște post-distrugere, ceva a rămas întreg: eu.
Am înțeles că sunt mai mult decât orice titlu, meserie sau imagine. Că nu sunt definit de ceea ce ofer, de ceea ce știu sau de cum mă văd ceilalți.
Sunt suma tuturor versiunilor mele — chiar și a celor pierdute, rănite, rătăcite. Și poate mai ales a lor.
Când mă uit înapoi la drumul acesta, nu simt triumf. Simt doliu.
Doliul pentru ce am fost. Pentru tot ce am lăsat în urmă. Pentru cine am crezut că trebuie să fiu.
Dar în mijlocul acelui doliu trăiește ceva prețios: o libertate nouă. Una care nu vine din siguranță, ci din adevăr.
Și da — a meritat.
A meritat al naibii de mult.
Cum lucrez și ce valori mă ghidează?
Munca mea nu e despre a repara oameni. Nu despre a-i construi din nou sau a-i „modela” spre o versiune mai funcțională. Nici despre a le spune cum să trăiască, cum să gândească, cum să-și „controleze” emoțiile.
E despre a sta cu ei — acolo unde nu mai pot să stea singuri.
Nu vin cu soluții. Nici cu etichete. Nici cu un plan de atac.
Când cineva ajunge în fața mea, nu mă interesează atât de mult cum se numește suferința lui, cât mă interesează cum se simte în ea.
Ce l-a adus acolo. Ce a fost nevoit să devină pentru a ajunge până în acel punct. Ce a sacrificat ca să supraviețuiască.
Și mai ales — dacă mai știe cine este, dincolo de tot ce s-a cerut de la el.
Lucrez cu rolurile interioare — nu ca o tehnică, ci ca o lentilă vie prin care privesc omul. Văd în fiecare simptom o poveste neterminată. Văd în fiecare reacție o adaptare dureroasă. Văd în fiecare mască o nevoie veche care nu a fost niciodată întâlnită cu adevărat.
Pentru mine, psihologia este un act de umanitate. O formă de prezență profundă, în care doi oameni se întâlnesc nu pentru ca unul să-l „salveze” pe celălalt, ci pentru ca durerea unuia să nu mai fie dusă de unul singur.
Nu cred în intervenții care întrerup lacrima, ci în acea tăcere care o însoțește. Nu cred în forțarea unei „vindecări”, ci în crearea unui spațiu în care procesul se poate întâmpla în ritmul său.
Uneori, nu facem nimic altceva decât să respirăm în același loc cu o rană care a fost alungată prea mult timp.
Nu îți promit „soluții”. Îți promit doar că vei fi văzut. Auzit. Nejudecat.
Îți promit că nu va trebui să demonstrezi nimic. Să te ridici la vreun standard. Să te grăbești.
Îți promit că ești binevenit și cu mâinile goale.
Spațiul pe care îl creez nu este steril, nici perfect, dar este sincer. Și suficient de sigur încât să poți pune jos, măcar pentru o clipă, tot ce te ține încordat.
Acolo nu vei primi răspunsuri gata făcute, dar poate vei descoperi întrebările care contează cu adevărat.
Și poate, într-o zi, vei putea simți — chiar și pentru o secundă — că nu e nimic greșit cu tine.
Ci doar povești uitate, roluri prea vechi, dureri rămase fără martori.
Iar de acolo, din acel spațiu simplu și viu, poate să înceapă regăsirea.
Cine vine la mine și ce m-a adus aici?
În cabinet ajung oameni din lumi diferite, cu vârste, istorii și întrebări dintre cele mai diverse. Lucrez atât cu adolescenți cât și cu adulți, fie că sunt la început de drum, în plină redefinire personală, sau în momente de cotitură existențială în care tot ceea ce părea sigur devine neclar. Nu lucrez cu „probleme”, ci cu oameni. Iar fiecare om care intră pe ușă poartă în sine un moment nevăzut în care ceva s-a frânt sau s-a pierdut — un sens, o parte din sine, o direcție, o voce.
De cele mai multe ori, cei care ajung la mine sunt oameni care simt că nu se mai regăsesc în viața pe care o trăiesc, dar care nu știu încă ce înseamnă cu adevărat „să te regăsești”. Vin cu trecutul în spate, uneori greu de dus, alteori aproape uitat, dar cu speranța — timidă sau profundă — că pot construi un viitor în care să se simtă vii. Lucrez cu cei care caută sens, care se află într-un proces de redescoperire, care vor să înțeleagă cine sunt dincolo de așteptări, norme și roluri învățate.
Cel mai aproape simt că sunt de cei care încep să se elibereze de ceea ce i-a format, dar și i-a ținut captivi. Cei care vor să lase trecutul să își ocupe locul lui — nu ca povară, ci ca o parte asumată dintr-o identitate care se transformă. În întâlnirile noastre apar frecvent teme precum traumele timpurii, anxietatea, confuzia identitară, rănile relaționale și acea formă de singurătate interioară care nu poate fi umplută cu nimic din exterior.
Sunt psiholog clinician, cu formare de bază în psihologie clinică și psihoterapii, și în prezent sunt în ultimul an de formare în psihodramă clasică, o metodă pe care am descoperit-o nu ca pe o simplă tehnică, ci ca pe un spațiu viu, profund și eliberator, în care omul se poate vedea pe sine altfel decât prin cuvinte. Ce m-a atras cel mai mult la psihodramă este modul în care, prin spontaneitate și acțiune simbolică, accesează direct zonele profunde ale psihicului, ocolind mecanismele de apărare cognitive care, deși utile, pot uneori să ferece exact ce are nevoie să fie văzut.
Psihodrama creează punți între minte, trup și emoție, și oferă o formă de expresie care nu doar explică trauma, ci o poate rescrie, în siguranță, dintr-un alt loc — mai blând, mai integrat, mai viu. Este o metodă care nu doar „ajută”, ci însoțește. Nu grăbește, ci deschide. Nu cere, ci întâmpină.
ÎÎmi desfășor activitatea atât în cabinetul meu privat din Timișoara, pe strada Dej, nr. 14, unde ofer ședințe private de consiliere și sprijin psihologic, cât și în cadrul Clinicii Medic 1, situată pe strada Mangalia, nr. 31A, unde lucrez în contract cu Casa de Asigurări de Sănătate, oferind consiliere psihologică și evaluări clinice decontate.
Această dublă prezență reflectă o alegere conștientă — aceea de a rămâne accesibil pentru cât mai mulți oameni, indiferent de situația financiară sau de contextul în care se află. Cred că sprijinul psihologic ar trebui să fie un drept, nu un lux. Iar atunci când cineva are curajul să ceară ajutor, merită să îl poată primi.
Dincolo de formări, certificări și metode, cel mai important lucru pe care l-am învățat în această profesie este că omul are nevoie, mai întâi de toate, de un spațiu în care să poată respira fără a fi corectat, în care să poată fi văzut fără să fie analizat, și în care să poată rosti ce nu a fost niciodată ascultat.
Asta îmi propun să ofer.
Cu profesionalism, dar mai ales cu umanitate.
Dacă ai ajuns până aici…
Î…atunci poate porți în tine o oboseală pe care n-ai mai rostit-o.
Poate că înăuntrul tău e o tăcere lungă, un ghem de întrebări care nu mai găsesc loc să iasă. Sau poate că nici nu știi exact ce simți — doar că ceva nu mai e cum era. Că nu te mai recunoști în viața ta. Că ți-e greu să porți tot ce porți.
Poate ai învățat să zâmbești când doare. Poate ți-ai făcut un zid din independență și l-ai păzit atât de bine, încât acum te întrebi dacă cineva mai știe cine e dincolo.
Și poate că nici nu cauți neapărat ajutor, ci doar un loc în care să nu mai fie nevoie să te explici.
Vreau să știi că și eu sunt pe drum. Nu sunt „vindecat”, nici înțelept în toate privințele. Dar știu cum e să cauți un sens când totul pare gol. Știu cum e să te simți străin de propriul tău trecut. Știu cum e să vrei să lași ceva în urmă, dar să nu știi cum.
Aici, nu trebuie să demonstrezi nimic. Nu trebuie să știi ce să spui. Nu trebuie să fii „bine”. Tot ce trebuie — este să vii așa cum ești. Pentru că, oricât de mare ți-ar fi durerea, oricât de mult ai simți că nu mai aparții nicăieri,
Și tu meriți un loc în care să-ți poți lăsa garda jos, în siguranță. Un loc în care să nu fii privit ca o problemă de rezolvat, ci ca o poveste care merită ascultată. Un loc în care, chiar și pentru câteva minute, să nu mai fii singur.
Dacă ai ajuns până aici, poate n-a fost întâmplător. Poate e timpul să nu mai porți totul de unul singur.
